1 EXPRESIVITATEA LIMBII ÎN OPERA LUI SLAVICI Ediție revizuită AUTOR : LUCIA SURDUC 2 INTRODUCERE Studiul de față își propune să reevalueze un paradox fundamental al istoriei literare românești: expresivitatea limbii în opera lui Ioan Slavici. Receptat inițial prin lentila unei estetice atașate calofilismului, stilul scriitorului ardelean a fost catalogat uneori drept „aspru” sau lipsit de rafinament decorativ. Cu toate acestea, din perspectivă modernă, dincolo de sobrietatea lexicală se descoperă un sistem lingvistic de o riguroasă coerență internă, în care cuvântul nu funcționează ca un simplu ornament, ci ca un vehicul esențial al adevărului psihologic și moral. Volumul investighează mecanismele prin care Slavici depășește simpla preluare a graiului popular transilvănean, ridicându-l la rangul de limbaj artistic polifonic. Ipoteza fundamentală a acestei cercetări este că anticalofilismul slavician nu reprezintă o carență de meșteșug, ci o opțiune estetică asumată programatic. Prin refuzul metaforei facile și al artificiilor livrești, autorul configurează un realism analitic în care expresivitatea se naște organic din tensiunea dintre sintaxa populară, oralitatea de tip oracular și densitatea structurilor paremiologice. Structurat ca un demers critic pluridisciplinar, volumul urmărește modul în care stratul regional și arhaic colaborează direct cu dimensiunea de adâncime a textului. Capitolele lucrării analizează cum designul lingvistic din marile proze — de la Moara cu noroc la Mara — nu doar individualizează personajele, ci instituie un cod etic imuabil. În subsidiar, este cercetată funcția naratorului ca instanță moralizatoare, a cărui voce împrumută ritmurile, pauzele și solemnitatea predicii sau ale sfatului bătrânesc. 3 Prin așezarea operei slaviciene în contextul evoluției prozei românești, cartea de față își dorește să ofere specialiștilor, cadrelor didactice și studenților filologi un instrument de analiză integrat. Scopul final este demonstrarea faptului că expresivitatea lui Ioan Slavici nu rezidă în spectaculosul inventarului lexical, ci în forța de penetrare a unei limbi epurate de stridențe, capabilă să supraviețuiască timpului prin însăși sobrietatea ei structurală. 4 Perspective stilistice asupra operei lui Slavici În universul ficțional al lui Slavici, limba își depășește funcția tranzitivă, de simplu instrument de comunicare sau de descriere a decorului. Ea capătă o dublă valență structurală: reflectarea exactă a realității și instanțierea unui tribunal moral. Pe de o parte, limbajul individualizează sociologic și regional. Personajele nu vorbesc o limbă abstractă, ci un grai puternic ancorat în realitatea Transilvaniei de secol XIX. Termenii din sfera juridică, administrativă sau economică localizedază precis acțiunea și oferă greutate documentară fiecărei scene. Pe de altă parte, și mult mai important, limbajul poartă o încărcătură axiologică. Fiecare alegere lexicală, fiecare turnură a frazei participă la evaluarea morală a faptelor. Naratorul nu rămâne niciodată un observator complet indiferent; prin tonalitatea sa, el orientează lectura, transformând narațiunea într-un spațiu al reflecției etice. Expresivitatea limbii la Slavici derivă tocmai din această tensiune permanentă: cuvântul trebuie să fie suficient de realist pentru a descrie lumea, dar și suficient de pur și grav pentru a o putea judeca. Considerată ca aparţinând unui scriitor clasic, opera lui Ioan Slavici poartă efigia moralistului care ştie să elaboreze principii de viaţă din orice experienţă trăită. Deşi inegală ca valoare, întreaga creaţie devine o formă de angajare cetăţenească, un soi de „apostolat” pentru care ţi se cere vocaţie şi pregătire. Fie că se desfăşoară în plan nuvelistic, romancier, în dramaturgie sau în poveşti, opera lui Slavici stă sub semnul toleranţei naţionalităţilor şi al realismului poporal. Sfaturile mamei, aşa cum apar ele in „Lumea prin care 5 am trecut”, nu sunt doar îndemnurile unui părinte care vrea ca propriul copil să se înţeleagă cu cei din satul său, indiferent că aceştea sunt unguri, români sau saşi, ci devin principii de creaţie trădate şi de lexicul folosit de autor. „Când întâlneşti in calea ta un român-îmi zicea mama-să-i zici „Bună ziua!”, dar maghiarului să-i zici „Io nopot!”, iar neamţului „Guten Tag!” şi treaba fiecăruia dintre dânşii e cum îţi dă răspuns.”1 Primii paşi spre moralitate se afla chiar aici, salutul nu e doar o carte de vizită, ci şi o punte de comunicare. Simplitatea înţelepciunii rurale, acurateţea mecanismelor de gandire vor constitui pentru viitorul scriitor fundamente imposibil de zdruncinat. În ce priveşte „realismul poporal” ca doctrină estetică, el este asociat cu „literatura populara”, numai că această noţiune cunoaşte o accepţiune care nu se identifică cu literatura populară. Aşa cum observa Constantin Măciucă în prefata romanului „Mara” „dacă ultima este creaţie colectivă a poporului, prima este o creaţie individuală care reflectă viaţa şi năzuinţele poporului”. Acest fapt se va regăsi în creaţia lui Slavici la nivelul lexicului şi a unor structuri sintactice specifice populare, lucru dorit de autor, pentru că limba şi „manifestările vieţii sufleteşti ” sunt influenţate de împrejurările sociale şi asigură un caracter naţional. „Românii au particularul lor fel de a gândi şi de a simţi, au vederile lor in ceea ce priveşte binele şi frumosul în viaţa morală şi formele intuitive au gustul lor estetic; poporală e numai opera care în felul ei se potriveşte cu această fire particulară a tuturor românilor.”2 Iată ce a urmărit Slavici în romanele, nuvelele și chiar poveștile sale. Dintre romane, „Mara„ reprezintă cea mai izbutită creație în care mediul satului se îmbină cu cel al orașului pentru a contura societatea micilor meșteșugari: cojocari, cizmari, măcelari. Slavici a mai scris alte șase romane dintre care în volum au fost editate cele două ce alcătuiesc ciclul 6 „Din bătrâni”(„Luca”- 1902 și „ Manea” -1905), „Din două lumi”- 1920 și „Cel din urmă urmaș”-1923. Celelalte două au fost tipărite numai în periodice: „Corbei” (publicat în „Tribuna”, 1906/1907) și „ Din păcat în păcat”(apărut în „Adevărul literar și artistic”, 1924/1925). Niciunul, însă, nu se ridică la valoarea artistică a „Marei”. Nuvelele sale („Popa Tanda”, „Budulea Taichii”, „Gura satului”, „Scormon”, „Moara cu noroc”, „Pădureanca”) se află sub aceeași inerție a imaginației cum o numise I.Negioțescu. Universul poveștilor lui Slavici este tot cel al mediului rural transilvănean, transpus în planul fabulației. Satul este reconstituit concret în ”Păcală în satul lui”, dar și în basmele cu puternice note fantastice, cum ar fi ”Florița din codru”, unde agitația de la crâșma de la marginea satului seamănă foarte bine cu cea din ”Moara cu noroc”. Poveștile sale cresc valoric prin faptul că eroii au o funcție semnificativă ce îi apropie de personajele din nuvele. Lăptița din ” Doi feți cu stea în frunte ”, Lia din ”Limir împărat” au note comune cu eroinele din ”Scormon” sau ”La crucea din sat”, așa cum ”tata lor” din ”Spaima zmeilor”, Băiet Sărac din povestea cu același titlu sunt țărani care luptă cu sărăcia. Poveștile lui Slavici sunt tot ”poporale” , el nu face muncă de folclorist, așa cum se întâmplă cu Petre Ispirescu, producția populară e doar un punct de plecare pentru o creație proprie. Despre Slavici și opera lui, Victor Eftimiu afima: ”Ioan Slavici, prozatorul cel mai mare al Transilvaniei, un fruntaș al scrisului românesc, un înțelegător și un iubitor al mulțimilor nâpâstuite, un creator care abia astazi e pus în valoare. (...) Literatura acestui înaintaș al artei realiste e mai vie astăzi decât oricând, personajele lui trăiesc o viață puternică, peisajul și obiceiurile 7 transilvane se răsfrâng în opera lui ca într-o oglindă, fără pata, fără cută, din cristalul cel mai pur.”3 Învingător pe tărâmul compoziției epice, autorul nu a fost preocupat doar de aspectul narativ prin care să contureze relații și psihologia oersonajelor, ci și de problemele de stil. La un nivel al intuiției, Slavici presimte funcțiilor limbajului, chiar dacă ele nu sunt numite cu terminologia ce le va consacra. Lectorul avizat al zilelor noastre va ”traduce ” aceste situații de comunicare prin funcțiile limbii: • Funcția referențială-în care dominanta este informarea; • Funcția metalingvistică ce ține de explicare; • Funcția fatică legată de întreținerea conversației; • Funcția expresivă relaționată cu afectul; • Funcția poetică ce asigură construcția mesajului în concordanță cu scopul. Claritatea, acuratețea și corectitudinea limbajului nu trebuie să fie înlăturate nici măcar atunci când scriitorul vrea ”să fie mai cu moț decât alții„ .Pentru a putea răzbi în peisajul literar, pentru a atrage atenția cititorului și a-l facina, cartea trebuie să aducă o noutate, să fie originală în ceva și acest lucru se poate realiza prin scriitură. Raportul dintre stilul beletristic și limba literară trebuie lămurit. Stilul beletristic se caracterizeaza prin deviere de la limba literară comună care dă norma generală, deviere determinată de specificul cunoașterii și comunicării estetice. Această cunoaștere rămâne, însă, în relație cu originea lingvistică a textului prin elementele impuse de coordonatele esențiale pe care se 8 desfășoară semnificația, depășind-o prin elemente lingvistice selectate în mod liber de scriitor. Limba literară comună reprezintă constanta în exprimare a unui autor, în vreme ce stilul e dat de semnificațiile particulare , variabile ale semnelor lingvistice. Familiarizat cu constantele, cititorul va percepe mai pregnant și va gusta mai profund sugestia particularității unei opere, a stilului celui ce a creat opera. Despre stilul lui Slavici, Vianu afirma: ”Înaintea lui Creangă, el este acela care se gândește să folosească limba poporului, cu zicerile lui tipice, în povestirile sale. El este apoi o natură interioară, atentă la desfășurarea procesului intelectual și moral al omului, încât, dacă lumea sensibilă trăiește cu slabă strălucire în povestirile sale, pictura omului sufletesc și a conflictelor lui, analiza psihologică, în înțelesul pe care realismul contemporan îl dădeau cuvântului, își găsește în el una din primele sale espresii românești.”4 Iar Nicu Xenopol adăuga: ”Domnul Slavici e un adept al realismului,în toate nuvelele sale nu găsești nimic afară de marginile observațiunii...Istorioarele sale nu ne înfățișează o înșiruire repede de fapte; d-sa nu zugrăvește nimic în trăsături mari și-n stil curgător ; desipțiile sale, ca acelea ale lui Stendhal, sunt alcătuite din nenumărate amănunțimi; nicio icoană nu ne-o înfățișează deodată înaintea ochilor, ci mii de trăsături, adeseori abia băgate în seamă, o deșteaptă încetul cu încetul în mintea noastră. De aceea și lucrurile istorisite de d. Slavici se prezintă închipuirii noastre c-o tărie neobișnuită și ca d-sa, prin puterea realismului de care sunt însuflețite nuvele sale, reușește să ne miște, suntem mișcați până în adâncul sufletului.„5 9 Expresivitatea în opera lui Slavici la nivel morfologic și sintactic Dacă la nivel lexical Slavici își extrage seva din graiul ardelenesc, adevărata arhitectură a stilului său se relevă la nivelul morfosintactic. Aici, scriitorul configurează o limbă tensionată, în care opțiunile gramaticale nu sunt întâmplătoare, ci servesc direct interiorizării conflictelor psihologice și impunerii unei perspective morale. Roland Barthes afirma: ”Textul de plăcere: acela care mulțumește, umple, dă euforie, acela care vine din cultură, nu rupe cu ea, este legat de o practică confortabilă a lecturii.Textul dă desfătare: acela care te pine în stare de pierdere, acela care descurajează (poate până la o anumită plictiseală), care face să se clatine temeiurile istorice, culturale, psihologice ale cititorului, consistența gusturilor sale, a valorilor și a amintirilor sale, pune în criză raportul său cu limbajul.”6 Limbajul ca mod de dezvoltare a expresivității nu poate face abstracție de valorile morfologice ale cuvintelor. Operele lui Slavici sunt epice și e firesc ca cea mai mare parte a atenției autorului să se indrepte spre verb, văzut ca motor al povestirii. Timpurile verbale cântăresc mult în balanța exprimării, fie că e vorba de timpurile absolute care raportează acțiunea la momentul vorbirii(prezentul, perfectul simplu, perfectul compus), fie că e vorba de timpurile relative care raportează acțiunea la alt moment ( imperfectul, mai mult ca perfectul, viitorul). Next >